Redescoperă Evanghelia

Mărturisirea păcatelor

Romani 8:1 spune:

Romani 8:1 (BTF2015 & NTR) 

1 Așadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.

Mulți creștini citesc pasajul de mai sus și, din nou, adaugă în mintea lor, fără măcar să-și dea seama,  următoarea idee: „Da, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus [atâta timp cât nu au păcate nemărturisite în viața lor]”. Totuși, acest lucru nu este adevărat. După cum vom vedea din Biblie, mărturisirea păcatelor nu constituie baza sau condiția MENȚINERII mântuirii. O dată ce credincioșii sunt justificați prin credință, ei au pace cu Dumnezeu pentru totdeauna:

Romani 5:1 (BTF2015) 

1 De aceea, fiind declarați drepți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos. 

Dacă menținerea îndreptățirii sau a mântuirii depinde de mărturisirea păcatelor credincioșilor (fie a tuturor păcatelor sau doar a păcatelor cunoscute), atunci cel mai iubitor lucru pe care Dumnezeu, Tatăl, ar putea să-l facă pentru credincioși este să-i ia în cer imediat după ce sunt mântuiți. În acest fel, credincioșii nu sunt în pericol de a-și pierde vreodată mântuirea din cauza unui păcat nemărturisit. Când credincioșii își mărturisesc păcatele, pot ei fi siguri că au mărturisit totul? Au ei suficient timp să mărturisească totul? 

Pentru Martin Luther, mărturisirea păcatelor era o disciplină zilnică. Uneori mărturisea câte șase ore la rând! El a dus la extremă această practică. Luther a fost întrebat odată, „Îl iubești tu pe Dumnezeu?” la care el a răspuns: „Mă întrebi dacă Îl iubesc pe Dumnezeu? Uneori Îl urăsc”. Cum ar putea cineva să spună așa ceva? Numai cineva chinuit de păcatul său ar putea ajunge la o astfel de concluzie. Luther mărturisea ore în șir. El examina regulat Cele Zece Porunci și cele șapte păcate mortale și cea mai mare frică scripturală pe care o avea era încălcarea Primei Porunci: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine” (Exodul 20:3). De asemenea, revizuia adesea predica de pe munte și se întreba dacă ar putea trăi cu fidelitate în conformitate cu principiile ei. Totodată, scenele judecății din cartea Apocalipsei îl bântuiau. R.C. Sproul explică mai în detaliu ce se întâmpla în acel timp în felul următor: „Mărturisirea era o parte obișnuită a vieții monastice. Ceilalți frați veneau regulat la duhovnicii lor și spuneau: ‘Părinte, am păcătuit. Aseară am stat treaz după ce s-a dat “stingerea” și mi-am citit Biblia cu o lumânare’ sau, ‘Ieri la prânz am râvnit la salata de cartofi a fratelui Filip”. (Câte necazuri poate avea un călugăr într-o mănăstire?) Părintele confesor auzea mărturisirea, acorda absolvirea preoțească și apoi desemna o mică penitență. Atât! Întregul proces dura doar câteva minute. Nu la fel era și cu fratele Luther. El nu era mulțumit cu o scurtă recitare a păcatelor sale. El vroia să se asigure că niciun păcat din viața lui nu rămânea nemărturisit. Intra în confesional și stătea acolo ore în șir în fiecare zi”. Motivul lui Luther pentru mărturisire era spaima lui cu privire la judecata lui Dumnezeu. El credea că Dumnezeu e ofensat de păcatele sale, dar Dumnezeu nu era ofensat din cauza jertfei lui Cristos. Luther trăia zilnic cu frică de judecata imediată a lui Dumnezeu asupra vieții sale. El a spus odată: „Dacă aș putea crede că Dumnezeu nu este supărat pe mine, aș sta și în cap de bucurie”. Așa de chinuit devenise el de enormitatea propriilor sale păcate și de incapacitatea sa de a satisface un Dumnezeu drept. 

Luther mărturisea fiecare păcat. El își ura păcatul. De fapt, din cauza obsesiei sale cu mărturisirea, Luther a fost chiar considerat nebun. Unii călugări credeau că are lupte sexuale profunde, pentru că numai astfel de păcate ar tulbura pe un călugăr în așa măsură încât să mărturisească la fel de mult cum făcea el. Călugării credeau că Luther era la un pas de un episod psihotic sau de o cădere nervoasă. Dozele sale intense de confesiune îi provocau până și durere fizică și suferință. Începuse să aibă dificultăți digestive (pietre la rinichi și la fiere) din cauza anxietății provocate de lupta sa cu păcatul. Nu îl tulbura nici un păcat în mod special. Era vorba de natura sa coruptă la general vorbind - „Ce pot face pentru a câștiga un Dumnezeu bun de partea mea? O, păcatul meu, păcatul meu, ce să fac cu păcatul meu?”

În ziua de astăzi, poate creștinii nu duc mărturisirea păcatelor la astfel de extreme ca Luther, deși ar trebui să o facă dacă ar fi cu adevărat serioși în legătură cu aceasta. Însă, ei tot trec printr-un chin relativ asemănator cu a lui Luther și se simt mereu nevrednici în fața lui Dumnezeu. Israeliții din Vechiul Testament aveau o zi de ispășire o dată pe an, când își mărturiseau păcatele și le puneau toate pe un țap - țapul ispășitor numit Azazel - și apoi trimiteau acel țap în pustie. Își poate imagina cineva câteva milioane de evrei care își iau timp să mărturisească preoților toate păcatele din anul care a trecut? Întregul proces ar fi durat câțiva ani pentru a se încheia și preoții ar fi fost epuizați sau ar fi murit de epuizare. Oare își mărturiseau acei oameni păcatele așa cum fac creștinii astăzi? Desigur că nu. Ori de câte ori oamenii aduceau animale pentru jertfe de păcat, examinau preoții pe oameni de păcatele lor sau animalul pentru sacrificiu, care trebuia să fie fără pată și fără nici un defect? Animalul, desigur! Preotul examina jertfa și nu persoana care a adus-o, deoarece întregul motiv pentru care cineva aducea o jertfă pentru păcat era că a păcătuit. Nu era nevoie de examinări suplimentare.

În mod similar, când Ioan Botezătorul boteza oamenii în apă la râul Iordan, Biblia spune că oamenii veneau la el și își mărturiseau păcatele. Ei nu începeau să își mărturisească fiecare păcățel lui Ioan în apă. În ambele aceste două cazuri descrise, mărturisirea păcatelor însemna recunoașterea faptului că au păcătuit înaintea lui Dumnezeu și credința că El le-a iertat sau le-a acoperit toate păcatele. Aceasta este ceea ce fac credincioșii născuți din nou o dată pentru totdeauna la momentul mântuirii lor. Gândiți-vă la criminalul de pe cruce care avea o multitudine de păcate, pe care nu le-a mărturisit. El doar i-a cerut lui Isus să-și amintească de el când va intra în Împărăția Sa și Isus i-a promis că îl va lua în cer. De ce ar fi interesat Dumnezeu să audă despre fiecare păcat murdar și dezgustător al nostru? El știe și vede din belșug astfel de păcate, totul este deschis înaintea Lui, El știe deja totul și El a plătit deja pentru toate păcatele prin jertfa lui Isus.

Adevărul este că, chiar dacă noi credem că avem un motiv sincer și pertinent pentru mărturisirea păcatelor noastre, noi o facem de fapt pentru că nu ne putem ierta pe noi înșine și datorită neprihănirii noastre de sine. Încercăm să-I arătăm lui Dumnezeu că nu suntem chiar atât de răi, că putem face ceva pentru a remedia greșeala și pentru a deveni din nou vrednici în fața Lui de a primi binecuvântările Sale și de a-L face să se miște cu putere în viețile noastre. Oare mărturisirea păcatelor ne ajută cu adevărat să nu mai păcătuim? După cum poate probabil ai observat și în propria ta viață, de cele mai multe ori, nu ajută deloc în acest sens. Mărturisești păcatul și apoi te duci și îl faci din nou de cele mai multe ori, pentru că acea mărturisire în sine te ține în ciclul păcatului prin faptul că te face să te concentrezi pe păcat și pe incapacitatea ta de a-l birui și nu pe Isus.

Acum, haideți să privim mărturisirea păcatelor și dintr-un alt unghi. Când oamenii ne greșesc cu ceva, trebuie noi să-i așteptăm întâi pe ei să-și ceară iertare pentru a-i ierta? Conform Bibliei, nu, deloc. Noi trebuie să iertăm oamenii indiferent de ce fac ei și încă de vreo 490 de ori pe zi. Dacă Dumnezeu ne cere nouă așa ceva, oare nu ne tratează El pe noi cu mult mai mult în același fel? Ba da, El așa face. El ne-a șters deja toate păcatele, fără ca să aștepte mărturisirea noastră detaliată a fiecărui păcat. Am mărturisit o dată că suntem păcătoși și că avem nevoie de jertfa lui Isus să ne curățească, și aceasta e de ajuns pentru El. Însă, din câte se pare, jertfa lui Isus nu este suficientă pentru noi. Simțim nevoia să plângem și să facem penitență pentru fiecare păcat în mod repetat. O întrebare și mai îngrijorătoare este aceasta: Ce se întâmplă dacă un credincios moare deodată cu păcate nemărtursite? Nu mai este salvat? Merge în iad după ce a trăit o viață întreagă cu Dumnezeu? Din păcate, mulți creștini și chiar lideri cred că astfel de credincioși merg în iad. Pentru a atenua o astfel de concluzie îngrozitoare, ei spun că de fapt nu mulți credincioși vor fi în acea situație, deoarece Dumnezeu le va ”orchestra” moartea în așa fel încât majoritatea creștinilor să moară cu toate păcatele lor mărturisite. Ești tu gata să crezi ceva care nici măcar nu are vreun suport biblic, în loc să crezi că toate păcatele tale au fost luate și că, indiferent când și cum mori, tu mergi în cer? O astfel de ipoteză ar însemna că credincioșii sunt mântuiți complet și permanent doar la sfârșitul vieții lor și chiar și atunci, numai dacă au mărturisit toate păcatele. Această concluzie nu este biblică.

Acum, dacă ne uităm cu atenție în Noul Testament, putem observa cu ușurință că Isus, în toată viața Sa pe pământ, nu a menționat niciodată mărturisirea păcatelor, nici măcar atunci când a inițiat Cina în camera de sus cu ucenicii Săi. El nu le-a spus să-și ia câteva minute să se examineze pe ei înșiși de păcatele lor, să se asigure că au mărturisit totul și apoi să ia din pâine și din vin, sau să nu ia deloc dacă păcatul e prea greu. Ba mai mult, îl putem v

CREDINCIOȘII NU POT PĂCĂTUI (1 IOAN 3:9)

1 Ioan 3:9 (RMNN) 

9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Mulți oameni se luptă să înțeleagă acest pasaj deoarece contextul arată clar că creștinii încă păcătuiesc: 

1 Ioan 1:8 (BTF2015)

8 Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi.

1 Ioan 1:10 (BTF2015)

10 Dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi. 

1 Ioan 2:1 (BVA)

1 Dragii mei copii, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva dintre voi păcătuiește, avem la Tatăl un „Avocat”. Acesta este Isus care pledează în mod corect în favoarea noastră.

Acestea sunt trei ipostaze din aceeași scrisoare unde scriitorul, apostolul Ioan, vorbește despre a păcătui. Primele două pasaje comunică următorul lucru: ”Dacă spui că nu ai păcat, ești un mincinos”. Apoi, în al treilea pasaj adaugă: ”Îți scriu acestea, ca să nu păcătuiești (în viitor). Dar dacă păcătuiești, tu ai un Avocat care este cu Tatăl”. Apoi, în 1 Ioan 3:9 el declară: ”Dacă ești născut din Dumnezeu, nu poți păcătui.” Sună foarte contradictoriu, nu-i așa? Atât Scriptura cât și experiența ne arată că creștinii pot păcătui și încă păcătuiesc. Chiar întreg contextul cărții 1 Ioan ne arată că este posibil pentru un credincios născut din nou să facă ceva care e păcat. Totuși, 1 Ioan 3:9 spune clar că dacă ești născut din Dumnezeu, nu poți păcătui. Cum poate fi aceasta?  

Unii oameni consideră că 1 Ioan 3:9 se referă la faptul că nu poți ”în mod regulat” să păcătuiești. Mai multe traduceri ale Bibliei chiar redau versetul în felul acesta. Oamenii care adoptă această perspectivă predică ceva de genul următor: ”Dacă erai un bețiv înainte de a fi salvat, poate te vei mai îmbăta o dată sau de două ori, dar dacă ești cu adevărat salvat, nu vei mai păcătui în mod regulat. În cele din urmă, vei vedea victorie în acel domeniu, sau nu ai fost cu adevărat născut din nou.” Însă, pentru a îmbrățișa acest punct de vedere, tu trebuie să categorisești păcatele – ceea ce Dumnezeu nu face. Pentru El, nu există păcate ”mari” și păcate ”mici”. Conform definiției Sale, noi toți păcătuim în mod regulat și obișnuit. Noi toți, în mod regulat, nu reușim să studiem Cuvântul lui Dumnezeu atât cât ar trebui să o facem. Noi toți, în mod obișnuit, eșuăm în a-i iubi pe alții atât cât ar trebui. În mod regulat, nouă nu ne pasă de alții atât cât ar trebui. În mod regulat, alunecăm în egoism, iar Dumnezeu trebuie, în mod regulat, să se ocupe de noi cu privire la aceasta. De asemenea, câteodată trecem cu vederea lucruri pe care Dumnezeu le numește păcate. De exemplu, Dumnezeu vede mâncatul excesiv și lacom la fel ca beția, adulterul și crima (vezi Deuteronom 21:20). Mâncatul excesiv este un păcat care se poate întâmpla doar în mod regulat și repetat. Nu poți deveni supraponderal doar mâncând o singură dată o porție mare de mâncare. Chiar dacă te-ai chinui să bagi toată acea mâncare în tine într-o singură masă, ar face o diferență de poate jumătate de kilogram sau un kilogram. Însă, pentru a pune 25-50 de kilograme în plus, tu trebuie să mănânci peste măsură în mod repetat. A fi supraponderal este un păcat practicat în mod regulat. Nu spun aceasta ca să condamn pe cineva, pentru că știu că sunt și oameni supraponderali nu neaparăt din cauza mâncarii. Însă, doresc să pun lucrurile puțin în perspectivă.   

Dacă interpretezi 1 Ioan 3:9 în acest fel, că tu nu poți păcătui în mod regulat dacă ești cu adevărat născut din Dumnezeu, atunci nimeni nu s-ar califica, pentru că noi toți păcătuim în mod regulat. Singurul mod prin care această interpretare poate fi predicată este prin a spune: ”Ei bine, nu poți practica păcatele mari în mod regulat, dar păcatele mici, sigur, poți să le faci în mod regulat”. Însă versetul nu spune acest lucru.  

Cred că aparenta contradicție și confuzie creată de cartea 1 Ioan cu privire la noua creație și la păcat decurge din alternarea frecventă și subtilă între păcatul de la nivelul trupului și sufletului și păcatul de la nivelul noului spirit. Dacă înțelegi structura ființei umane ca duh, suflet și trup și faptul că Dumnezeu tratează cu  credincioșii născuți din nou în duhul sau la nivelul duhului, atunci o interpretare mai bună a acestui pasaj ar fi următoarea. Singura parte din tine care este născută din Dumnezeu este duhul tău. Sufletul tău nu este născut din Dumnezeu și nici trupul tău nu este născut din Dumnezeu. Ele au fost cumpărate, dar nu sunt încă răscumpărate. Sufletul și mintea ta sunt reînnoite, iar trupul tău va fi glorificat la sfârșit. Însă singura parte din tine care este schimbată acum într-o clipă este duhul tău, iar duhul tău nu poate păcătui. Duhul a fost creat în adevărată dreptate și sfințenie (Efeseni 4:24). O dată ce ai crezut, duhul tău a fost sigilat (Efeseni 1:13), păstrat și încapsulat în Duhul Sfânt în așa fel încât păcatele pe care le înfăptuiești prin acțiunile și gândurile tale să nu pătrundă în el. Din moment ce duhul recreat nu poate păcătui în sine însuși, el își  păstrează puritatea și sfințenia. Tu nu pierzi sfințenia duhului în funcție de cum te porți. 

Această înțelegere a lucrurilor este esențială pentru a avea o relație cu Dumnezeu și părtășie cu El.    

Pe baza capitolelor 9  și 10 din cartea Evrei, precum și pe baza a ceea ce am discutat până acum despre păcatele viitoare, putem interpreta 1 Ioan 3:9 și în felul următor: dacă toate păcatele trecute, prezente și viitoare ale credincioșilor născuți din nou deja au fost șterse prin jertfa lui Isus o dată pentru totdeauna, atunci nu există nici un nou tip de păcat pe care un credincios l-ar putea înfăptui și care să se afle în afara păcatelor pe care jertfa lui Isus le-a rezolvat și șters deja. Prin urmare, în realitate un creștin nu poate să mai păcătuiască.   

În continuare, haideți să vedem cum și de ce anume convinge Duhul Sfânt lumea și pe credincioși, pentru că, de cele mai multe ori, condamnarea care vine din partea conștiinței este confundată cu convingerea Duhului Sfânt.

CONVINGEREA DE PĂCAT ȘI DE NEPRIHĂNIRE

În noaptea dinaintea crucificării Sale, în Ioan 16:7-11, Isus a dat ucenicilor Săi niște instrucțiuni, spunându-le următoarele:

Ioan 16:7–11 (BVA & VDCL) 

7 Totuși, vă spun adevărul: este în avantajul vostru să plec, pentru că dacă nu plec Eu, Ajutorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, Îl voi trimite la voi. 

8 Și când va veni El, va încredința (va convinge) lumea de păcat, de dreptate (neprihănire) și de judecată:

9 de păcat, fiindcă ei nu cred în Mine; 

10 de dreptate (neprihănire), pentru că Mă duc la Tatăl și nu Mă mai vedeți;

11 de judecată, pentru că conducătorul acestei lumi este judecat.

În versetul 8, putem vedea tripla slujire a Duhului Sfânt: să convingă lumea de păcat, de dreptate și de judecată. E uimitor cum religia în general a răsucit acest verset pentru a-l face să sune condamnator, când de fapt opusul este adevărat. Domnul Isus parcă a știut că acest pasaj va fi interpretat greșit sau că ar putea fi interpretat greșit și astfel a continuat în versetele următoare să explice în detaliu exact ce a vrut să spună. În versetul 9, spune ”de păcat” (la singular) și nu ”de păcate” (la plural). Duhul Sfânt convinge lumea și nu pe credincioși, de un singur păcat: păcatul de a nu crede în Isus. El nu convinge lumea de toate  păcatele lor individuale imorale, pentru că conștiința face deja acest lucru. În ce privește oamenii care nu sunt născuți din nou, Duhul Sfânt nu-i convinge de lucruri cum ar fi beția, minciuna sau furatul; aceasta este misiunea conștiinței. Principalul motiv pentru care oamenii vor merge în iad este păcatul respingerii lui Isus, și nu păcatele lor individuale. Aceasta este cauza directă și primară, din cauză că păcatele întregii lumi au fost deja plătite: 

1 Ioan 2:2 (BTF2015) 

2 Și El este ispășirea (jertfa de ispășire) pentru păcatele noastre și nu doar pentru ale noastre, ci și pentru ale întregii lumi.

Isus nu a murit doar pentru creștinii care urmau să Îl accepte, ci El a murit și pentru oamenii care poate nu Îl vor accepta niciodată. El a plătit pentru păcatele lor de asemenea. Păcatele întregii lumi au fost plătite. Domnul Isus a plătit pentru păcatele întregii lumi, chiar și pentru acelea care nu au fost încă înfăptuite. Prin urmare, oamenii nu merg în iad pentru păcatele lor. Păcatele lor au fost plătite. Oamenii merg în iad pentru respingerea plății făcute pentru păcatele lor, care este jertfa Domnului Isus. Cristos a plătit pentru păcatele fiecărei persoane. Nu contează că ești o persoană bună, o persoană morală sau o persoană rea. Romani 3:23 spune că: ”toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Fiecare om a ratat cerul. Unii dintre noi am trăit poate puțin mai bine ca alții și nu am făcut lucrurile rele pe care alții le-au făcut, dar în comparație cu standardul de sfințenie a lui Dumnezeu, toți am păcătuit și nu ne-am ridicat la nivelul sfințeniei Lui. Dacă te încrezi în propria bunătate, propria sfințenie

Condamnarea și păcatele viitoare

Liberi de condamnare 

Un alt mod în care conștiința ta este curățată de conștiența păcatelor este prin realizarea și recunoașterea în mintea și inima ta că, chiar și atunci când ai păcătuit, rămâi în continuare liber de condamnare. Să citim cel mai faimos pasaj despre libertatea de condamnare care se găsește la Romani 8:1-2:

Romani 8:1–2 (BTF2015 & NTR) 

1 Așadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.

2 Fiindcă legea Duhului vieții în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții.

La cine se referă Pavel în pasajul de mai sus? El se adresează celor care sunt în Cristos, adică bisericii invizibile (care este adevărata biserică), și nu celei vizibile. Acum, ce înseamnă pentru tine să fii în Cristos? Înseamnă că ești un credincios născut din nou și că ești o creație nouă. Înseamnă, de asemenea, că ești mântuit, achitat, că ai viață veșnică și că ai Duhul Sfânt în tine. Toate acestea sunt fraze echivalente despre a fi în Cristos. Așadar, acest pasaj se adresează credincioșilor care încă păcătuiesc.

În tărâmul fizic și natural, când anume te poate condamna un tribunal? Ești condamnat atunci când încalci legea țării în care trăiești. În tărâmul spiritual, a fi condamnat înaintea lui Dumnezeu înseamnă că ești un păcătos. Ce înseamnă „nici o condamnare” în fața lui Dumnezeu? Înseamnă achitare, justificare, sau a avea statutul juridic de „justificat” declarat de Dumnezeu asupra ta ca și credincios; înseamnă a avea o reputație dreaptă sau un rang de îndreptățit în fața lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ești „inacuzabil”, ca și când nu ai păcătuit niciodată. Justificarea este mai mult decât iertarea păcatelor. În relațiile noastre interumane, iertarea înseamnă că răul făcut cuiva rămâne încă neplătit, însă persoana căreia i s-a făcut acel rău alege să îl treacă cu vederea sau să uite de el. Expresia „iertarea păcatelor” în legătură cu Dumnezeu poate fi folosită doar în sensul că credincioșii nu au plătit ei înșiși direct pentru păcatele lor datorită compasiunii Sale. Dar cineva a plătit. Cristos e Cel care a plătit pentru ei și în locul lor, iar ei au plătit în El. Dumnezeu nu a trecut pur și simplu cu vederea păcatele lor și nici nu le-a uitat fără nici o plată. Cristos a plătit pentru ele. Justificarea înseamnă că creștinii au plătit integral pentru păcatele lor în Cristos și că au fost renăscuți într-o nouă creație justificată și achitată, care nu a păcătuit niciodată. Dacă L-ai primit pe Isus Cristos în inima ta ca și Salvatorul tău, atunci ai devenit justificat, ai plătit pe deplin pentru toate păcatele tale prin Cristos, și ai fost renăscut într-o creație nouă și justificată care nu a păcătuit niciodată și nici nu va mai păcătui cu adevărat niciodată. O să explic acest lucru în detaliu mai târziu. Ca și credincios în Cristos, toate păcatele tale – din trecut, prezent și viitor – au fost șterse în mod complet și permanent, nu doar iertate.

În istoria lui Daniel, după ce a fost aruncat în groapa cu lei și Dumnezeu i-a salvat viața, dacă cineva ar fi venit la regele Darius și i-ar fi spus că Daniel a încălcat legea, ar fi fost nedrept ca regele să-l pedepsească din nou pe Daniel pentru aceeași încălcare de lege. Daniel fusese deja aruncat o dată în groapa leilor. În același mod, dreptatea lui Dumnezeu impune astăzi achitarea noastră datorită jertfei lui Cristos. Noi nu suntem justificați pe bază de milă, ci pe bază de dreptate și neprihănire, pentru că păcatele noastre au fost plătite în întregime în Cristos. În noaptea Paștelui, când poporul Israel se pregătea să părăsească Egiptul, Dumnezeu le-a spus: „Când voi trece pe lângă ușa voastră și voi vedea sângele (nu faptele voastre bune sau bunul vostru nume), voi trece pe lângă voi mai departe” (Exodul 12:13). Sângele înseamnă că a avut loc deja o moarte. Isus a murit pentru noi și din cauza aceasta neprihănirea lui Dumnezeu este de partea noastră.

Mulți creștini citesc Romani 8:1-2 și, în mod inconștient, adaugă în mintea lor următoarea frază: „Așadar, nu mai există acum nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus [atât timp cât nu fac fapte păcătoase]”. Însă, Pavel se adresează în acest verset credincioșilor născuți din nou care încă mai au fapte păcătoase în viața lor. Dacă nu ar avea deloc fapte păcătoase, nu ar exista nici un motiv pentru care aceștia să se simtă condamnați, iar versetul ar fi irelevant. Apostolul Pavel are în minte exact pe acei oameni care au fost regenerați, care au fost făcuți neprihăniți, dar care au încă fapte păcătoase în viața lor, ca tine și ca mine. Tocmai acele fapte au tendința de a te face să te simți condamnat, ca și credincios, deși nu mai ești condamnat.

Un alt mod în care unii creștini citesc versetul de mai sus este următorul: „Așadar, nu mai există acum nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus [atât timp cât fac fapte neprihănite și umblă conform cu Duhul]”. Însă, în momentul mântuirii tu ai primit o răscumpărare și o justificare veșnică complet separată de fapte și independentă de faptele tale bune sau rele:

Efeseni 2:8–9 (NTR) 

8 Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu;

9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Romani 3:28 (BTF2015) 

28 De aceea socotim că omul este declarat drept prin credință, fără faptele Legii.

Mântuirea a venit prin har prin credință și nu prin fapte bune, care sunt faptele Legii. Credința este singura condiție pentru a primi justificarea eternă. Faptele bune nu sunt o condiție, ci un efect natural și un rezultat normal al unei credințe salvatoare autentice. Numai credința justifică, dar nu credința care este singură. Iacov pare să descrie o imagine puțin diferită de cea a apostolului Pavel în Iacov 2:14-26, afirmând atât credința cât și faptele bune ca și condiții de mântuire, aparent contrazicându-l pe Pavel. Am spus „aparent” pentru că Iacov nu îl contrazice de fapt pe Paul și vom vedea de ce. Să citim pasajul din Iacov 2: 14-26:

Iacov 2:14–26 (BTF2015) 

14 Care este folosul, frații mei, dacă cineva spune că are credință și nu are fapte? Poate această credință să îl salveze?

15 Și dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de mâncarea zilnică, 

16 Iar unul dintre voi ar spune acestora: Plecați în pace, încălziți-vă și săturați-vă, dar nu ați da acestora cele necesare trupului, ce folos?

17 Așa și credința, dacă nu are fapte, este moartă, fiind singură. 

18 Dar va spune cineva: Tu ai credință și eu am fapte; arată-mi credința ta fără faptele tale și eu îți voi arăta credința mea prin faptele mele.

19 Tu crezi că este un singur Dumnezeu; bine faci; și dracii cred și tremură.

20 Dorești dar să știi, omule deșert, că este moartă credința despărțită de fapte? 

21 Avraam, tatăl nostru, nu prin fapte a fost declarat drept, când a oferit pe fiul său, Isaac, pe altar? 

22 Vezi cum credința lucra împreună cu faptele lui, și prin fapte, credința a fost desăvârșită?

23 Și a fost împlinită Scriptura care spune: Avraam l-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a atribuit pentru dreptate; și a fost numit prietenul lui Dumnezeu.

24 Vedeți așadar cum prin fapte este declarat drept omul și nu doar prin credință.

25 Tot așa și curva Rahab, nu prin fapte a fost declarată dreaptă, când a primit mesagerii și i-a trimis afară pe altă cale?

26 Căci după cum trupul despărțit de duh este mort, tot așa și credința despărțită de fapte este moartă. 

Iacov afirmă în versetul 24 că un om este justificat și prin fapte, nu numai prin credință. Iacov pare să fi fost înclinat înspre Lege mai mult decât apostolul Pavel și a scos în evidență mai mult faptele. Cu toate acestea, Iacov nu spune că credincioșii au nevoie de fapte bune ca și CAUZĂ a justificării lor. El spune că aceștia vor avea fapte bune ca și CONSECINȚĂ a justificării lor. Faptele nu pot fi adăugate ca și o condiție primară a justificării, ci ca și un rezultat necesar al unei credințe autentice. Există o legătură indestructibilă între credință și fapte. De exemplu, dacă energia electrică funcționează așa cum ar trebui, va fi lumină în casa ta. Dar tu, în calitate de proprietar al casei, nu poți produce lumină tu însuți pentru a demonstra că ai energie electrică care vine în casa ta de la centrala electrică. 

În general, creștinii au o credință autentică la momentul mântuirii în ceea ce privește salvarea din iad în viața viitoare, după moarte. Însă, cei mai mulți dintre ei nu aplică aceeași credință simplă în domeniul sfințirii și al faptelor bune din viața prezentă. Din cauza convingerilor și a învățăturilor greșite, ei sunt mântuiți de la iad, dar produc foarte puține roade ale neprihănirii. Ei nu reușesc să facă o mulțime de fapte bune și uneori se îndoiesc că credința lor este chiar autentică, sau se întreabă dacă mai sunt încă mântuiți sau nu. Faptele bune nu ar trebui să fie făcute de credincioși pentru a obține sau MENȚINE j

Marele schimb

2 Corinteni 5:21 spune următoarele:

2 Corinteni 5:21 (BTF2015) 

21  Fiindcă pe Cel ce nu a cunoscut păcat (adică Isus Cristos), (Dumnezeu, Tatăl) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuți dreptatea (sau neprihănirea) lui Dumnezeu în El.

Întrebare: În ce fel a fost făcut Isus Cristos păcat pe cruce? A fost făcut El păcat numai din punct de vedere legal SAU a fost făcut păcat și vital în natura Sa, adică în duhul Său? Apoi, în ce fel au fost făcuți credincioșii neprihănire? Am văzut și am demonstrat deja mai devreme că credincioșii trebuiau să fie făcuți neprihăniți atât din punct de vedere legal, cât și vital în natura lor. Aici ne vom concentra asupra felului în care Isus a fost făcut păcat pe cruce și asupra felului de moarte pe care a experimentat-o El ca rezultat al faptului că a fost făcut păcat. Duhul Său a experimentat moarte spirituală și separare completă de Dumnezeu împreună cu moartea Sa fizică? Acestea sunt întrebări foarte importante și complexe la care vom încerca să răspundem. Când voi vorbi despre natură pe parcursul întregii acestei secțiuni, mă voi referi la duhul unei ființe umane, respectiv la duhul lui Isus Cristos. 

Există două perspective predominante cu privire la răspunsul la întrebările de mai sus. Prima perspectivă este că Isus nu a fost făcut păcat din punct de vedere vital în natura Sa, ci păcatul i-a fost doar imputat din punct de vedere legal sau judiciar. În același fel, credincioșii născuți din nou rămân păcătoși în natura lor, iar neprihănirea li se impută și lor doar legal. A doua perspectivă este că Isus a fost făcut păcat atât din punct de vedere legal, cât și vital în natura Sa și că El a preluat natura lui Satan pe cruce. În același fel, credincioșii născuți din nou devin neprihănire atât din punct de vedere legal, cât și vital în natura lor. Perspectiva pe care o voi da și explica în această carte este o a treia alternativă: faptul că credincioșii născuți din nou au devenit neprihăniți atât din punct de vedere legal, cât și vital, după cum am demonstrat deja mai devreme, însă Isus a fost făcut păcat doar în mod legal și nu și vital în duhul Său. Mai mult, voi susține că Isus a experimentat doar moarte sufletească și fizică, dar nu și moarte spirituală în duhul Său.

De ce cred că păcatul i-a fost doar imputat din punct de vedere legal lui Isus? Există aproximativ patru motive pentru asta. În primul rând, pentru că ori de câte ori poporul Israel aducea animale pentru jertfele lor de păcat și de vină în Vechiul Testament și își puneau mâinile peste animale pentru transferarea vinei, acele animale nu deveneau niciodată păcat în natura lor. Era doar un transfer legal. La fel se întâmpla și cu țapul ispășitor azazel care era trimis în pustie în ziua anuală a ispășirii și purta legal toate păcatele congregației. Țapul ispășitor nu devenea păcat în natura sa. În al doilea rând, vedem că Dumnezeu i-a creditat neprihănirea lui Avraam și altor oameni ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament, doar din punct de vedere legal și în avans, înainte ca Cristos să vină și să moară pe cruce. În același mod, și lui Isus Cristos i s-a atribuit păcatul doar legal, însă în cazul Lui, atribuirea a fost atât retroactivă (ca să-l includă și pe Avraam) cât și pentru toate timpurile. În al treilea rând, dacă Isus ar fi fost făcut păcat în natura Sa, adică în duhul Său, atunci El nu ar mai fi fost jertfa perfectă și fără vină pentru păcatele omenirii. Să citim două pasaje care ilustrează faptul că Mielul de Paște din Vechiul Testament (Exodul 12:21) era o „tipologie” a lui Cristos și că Isus Cristos Însuși avea să devină Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29):

Exodul 12:21 (NTR) 

21 Moise a convocat sfatul bătrânilor lui Israel şi le-a zis: „Duceţi-vă să vă alegeţi miei pentru clanurile voastre şi înjunghiaţi mielul de Paşte.

Ioan 1:29 (BTF2015) 

29 A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el și a spus: Iată, Mielul lui Dumnezeu, care înlătură păcatul lumii. 

Dacă continuăm cu această paralelă, putem observa că mielul de jertfă din Vechiul Testament trebuia să fie „fără cusur”. În momentul jertfei, o mână era pusă peste animalul de jertfă fără cusur pentru a simboliza transferul vinovăției. Putem vedea acest lucru în multe pasaje precum Exodul 12:5, Leviticul 4:3-4, Leviticul 23-24, Leviticul 32-33 și Leviticul 22:20, dar o să citim doar două dintre aceste pasaje:

Leviticul 22:20 (BTF2015) 

20 Dar orice are cusur, să nu îl aduceți, pentru că nu vă va fi bine primit. 

Leviticul 4:3–4 (NTR) 

3 Dacă cel ce păcătuieşte este chiar preotul care a primit ungerea, aducând astfel vină asupra poporului, el va trebui să-I aducă Domnului pentru păcatul săvârşit un viţel fără meteahnă din cireada sa, ca jertfă pentru păcat. 

4 Să aducă viţelul la intrarea în Cortul Întâlnirii, înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi viţelul să fie înjunghiat acolo, înaintea Domnului.

Mielul de jertfă nu devenea în realitate păcătos în natura sa, ci mai degrabă păcatul era imputat animalului din punct de vedere legal și animalul era pe post de jertfă înlocuitoare. În mod asemănător, Cristos, Mielul lui Dumnezeu, a fost complet fără pată, după cum putem vedea în 1 Petru 1:19, iar păcatul umanității I-a fost atribuit judiciar. El a fost jertfa înlocuitoare pentru întreaga omenire pe crucea de la Calvar. Transferul păcatului asupra Lui a fost doar legal și nu vital. Să citim 1 Petru 1:18-19:

1 Petru 1:18–19 (BTF2015) 

18 Știind că nu ați fost răscumpărați cu lucruri putrezitoare, ca argint și aur, din comportarea voastră deșartă primită prin tradiții de la părinții voștri, 

19 Ci cu prețiosul sânge al lui Cristos, ca al unui miel fără cusur și fără pată.

Întreaga lume este în prezent în păcat și separată de Dumnezeu încă de la naștere datorită naturii păcatului transmisă de la Adam și nu datorită propriilor acțiuni păcătoase. Aceasta înseamnă că dacă Isus devenea păcat în natura Sa, atunci El ar fi fost separat de Dumnezeu și pătat, întinat, chiar dacă nu păcătuise niciodată prin propriile Sale fapte în timpul vieții.

Al patrulea motiv pentru care cred că păcatul i-a fost atribuit doar legal lui Isus este că Isus nu ar fi avut dreptul la înviere dacă El ar fi fost făcut păcat în natura Sa. Să citim Romani 6:23 pentru a vedea de ce:

Romani 6:23 (BTF2015) 

23 Fiindcă plata păcatului este moartea; dar darul lui Dumnezeu este viața eternă prin Isus Cristos Domnul nostru. 

Acest pasaj spune că plata păcatului este moartea. Dacă Isus ar fi devenit păcat în natura Sa, El nu s-ar mai fi întors din morți și nu ar mai fi învins moartea. Singurii oameni asupra cărora moartea nu poate domni sunt oamenii neprihăniți. De aceea, Isus a trebuit să rămână neprihănit în natura și duhul Său pentru a avea puterea și dreptul legal de a se întoarce dintre cei morți.

Acum, de ce cred că Isus a experimentat durere și moarte numai în sufletul și trupul Său, dar nu și moarte spirituală în duhul Său? În primul rând, e din cauză că Adam și Eva au păcătuit cu sufletul și trupul lor fizic înainte ca duhul lor să moară. În același fel, Isus a trebuit să experimenteze moartea doar în trupul și sufletul Său fizic care erau fără vină și fără păcat, pentru a determina învierea și recrearea spiritului uman într-o creație cu totul nouă. El doar a gustat moartea cu sufletul și trupul Său, dar nu a experimentat moarte spirituală cu duhul Său.

Evrei 2:9 (BTF2015) 

9 Dar vedem pe Isus, care a fost făcut puțin mai prejos decât îngerii, pentru suferirea morții, încoronat cu glorie și onoare, ca prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru fiecare om.

Isus a gustat moartea pe cruce cu sufletul Său prin experimentarea tuturor emoțiilor sufletești negative prin care pot trece vreodată ființele umane: tristețe, deznădejde, descurajare, frică, îngrijorare, depresie, confuzie, singurătate, plictiseală, mânie, etc. Mai mult decât atat, Isus a gustat moartea pe cruce cu trupul Său întâi prin simțirea tuturor durerilor și bolilor fizice posibile pe care ființele umane le pot avea la un moment dat, toate o dată la momentul crucii, iar apoi prin predarea finală a suflării Sale în moarte. 

În al doilea rând, dacă Isus ar fi devenit păcat în duhul Său și ar fi muri și spiritual, atunci ar fi existat o ruptură sau o fisură cosmică în Trinitatea lui Dumnezeu. Dumnezeirea Însăși ar fi fost contaminată de păcat. Să nu uităm că Isus era și Dumnezeu; El era una cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în esență și El avea viață veșnică în duhul Său. Aceasta este o existență fixă necondiționată fără sfârșit în viața și prezența lui Dumnezeu. Duhul lui Isus trebuia să fie păstrat intact. Nu numai atât, dar dacă o asemenea separare ar fi fost posibilă să se întâmple, ca Fiul lui Dumnezeu să intre în moarte spirituală și să piardă viața eternă pentru o clipă, atunci nu ar fi existat nici o siguranță a mântuirii credincioșilor și nici a darului vieții veșnice pe care aceștia l-au primit. Ei ar fi putut pierde mântuirea și viața veșnică în orice moment și să devină condamnați pentru eternitate. 

S-ar putea să întrebi acu

Ce este păcatul?

Acum că am definit neprihănirea, suntem într-o poziție mai bună de a defini păcatul, prin comparație cu neprihănirea, într-un mod mult mai holistic. Am spus mai devreme că neprihănirea este natura lui Dumnezeu care definește caracterul Său și modalitățile Sale de a face toate lucrurile. 2 Petru 1:2-4 spune că cei ce sunt în Cristos au devenit și ei părtași la natura divină a lui Dumnezeu și la neprihănirea Sa:

2 Petru 1:2–4 (BTF2015)

2 Har și pace să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus.

3 Așa cum dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit toate lucrurile pentru viață și evlavie, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat la glorie și virtute

4 Prin care ne sunt dăruite cele mai mari și prețioase promisiuni, ca prin acestea să deveniți părtași naturii dumnezeiești, ați scăpat de putreziciunea care este în lume prin poftă. 

Doar uitându-ne la definiția neprihănirii, putem deduce două lucruri despre păcat. În primul rând, păcatul este și el o natură, la fel cum neprihănirea este o natură. De fapt, Biblia arată că toate ființele umane se nasc pe acest pământ cu o natură de păcat în spiritul lor care a fost moștenită de la primul om, Adam. În al doilea rând, păcatul este tot ceea ce Dumnezeu nu este. Păcatul este exact opusul neprihănirii, caracterului lui Dumnezeu și căilor Sale de a face lucrurile. Putem vedea acest contrast ilustrat în multe pasaje ale Bibliei. Să citim doar câteva dintre ele:   

Romani 6:18 (BTF2015 & RMNN)

18 Și fiind făcuți liberi față de păcat, ați devenit robii neprihănirii.

Romani 6:20 (NTR & RMNN)

20 Căci atunci când eraţi sclavi ai păcatului eraţi liberi în ce priveşte neprihănirea.

2 Corinteni 5:21 (BTF2015 & RMNN)

21Fiindcă pe cel ce nu a cunoscut păcat, l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în el.

Ca și neprihănirea, există păcat pozițional și păcat practic sau, mai bine spus, păcat moștenit și păcat manifestat. Păcatul moștenit sau neprihănirea moștenită determină destinul tău etern și au de-a face în principal cu osândirea veșnică și respectiv, cu mântuirea veșnică, în timp ce păcatul manifestat și neprihănirea manifestată au de-a face cu calitatea vieții tale aici pe pământ, precum și cu răsplătirile veșnice după această viață. Oamenii care rămân cu o natură de păcat prin neacceptarea jertfei lui Isus, vor merge la condamnarea veșnică în lacul de foc după moartea fizică, indiferent de câte fapte bune și neprihănite au făcut în timp trăiau pe pământ. Prin contrast, cei care își schimbă natura păcatului într-o natură neprihănită și sunt transferați de la moarte la viață prin acceptarea jertfei lui Isus pentru păcatele lor (Ioan 5:24), vor merge la mântuirea veșnică în prezența lui Dumnezeu după moartea fizică, chiar dacă au mai făcut fapte păcătoase în viața lor pe pământ. Salvarea lor veșnică este asigurată de natura lor neprihănită primită prin credință ca dar gratuit și nu de faptele lor neprihănite sau de neprihănirea manifestată.

Cum ar trebui să definim „păcatul manifestat” care însoțește natura păcătoasă sau care este încă prezent uneori chiar și la oamenii cu o natură neprihănită? În ochii celor mai mulți credincioși, păcatul manifestat se rezumă doar la fapte imorale și rele, care au fost prima dată evidențiate de conștiința umană la căderea primului om, apoi de Legea lui Moise ca încălcări ale celor Zece Porunci și mai târziu de predica lui Isus de pe munte, unde El a extins legea morală la nivelul gândurilor și intențiilor inimii (Matei 5-7). În cele din urmă, apostolul Pavel a descris în detaliu în epistolele sale acest tip de manifestări ale păcatului, în pasaje precum Efeseni 5:3-4, 1 Corinteni 6:9-10, Galateni 5:10-21 și Coloseni 3:5-9. Acestea sunt: ​​imoralitate sexuală, adulter, homosexualitate, impuritate, poftă trupească, necurăție de orice fel, lăcomie, obscenitate, vorbire nesăbuită, defăimare, limbaj abuziv, bârfă, idolatrie, furt, minciună, beție, abuz, vrăjitorie, ură, invidie, gelozie, ceartă, mânie, furie, ambiție egoistă, disensiune, crimă, dorințe rele, viclenie și răutate. Aceste fapte și atitudini păcătoase sunt toate păcate de comitere, în mare parte externe, și ele sunt cele mai evidente dintre toate comportamentele păcătoase. Apoi, există păcate de omitere cum ar fi atunci când credincioșii pot face un bine și totuși nu îl fac (Iacov 4:17), sau când nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele lor așa cum Isus i-a iubit pe ei. 

Însă, există și alte fapte păcătoase de omitere care sunt mai puțin evidente, dar totuși păcătoase în ochii lui Dumnezeu. Dacă îți amintești, am menționat undeva pe la începutul acestei cărți că neprihănirea nu constă doar în moralitate, deși moralitatea este inclusă în ea. Neprihănirea este mult mai mult decât atât; ea constă în natura, caracterul și căile lui Dumnezeu de a face lucrurile. Neprihănirea include ștergerea tuturor păcatelor prin jertfa lui Isus, precum și vindecarea, prosperitatea, binecuvântarea, victoria, pacea, bucuria, înțelepciunea și viața veșnică. Din moment ce păcatul este opusul neprihănirii și opusul naturii lui Dumnezeu, atunci permiterea în viața noastră a bolii, a sărăciei, a lipsei financiare, a datoriilor, a lipsei de pace și bucurie, a îngrijorării, a tristeții, a melancoliei, a depresiei, a stresului, a eșecului sau fricii de orice fel, a îndoielii de sine, a mâncatului excesiv, etc. este, de asemenea, păcat. Da, ai citit bine ce am scris: permiterea bolii în trupul tău este păcat. Resemnarea în fața lipsei, sărăciei și datoriilor din viața ta este păcat. A fi stresat și îngrijorat este păcat. Sunt conștient că ceea ce tocmai am spus ar putea veni ca și un șoc pentru mulți, pentru că probabil nu ne-am gândit niciodată la păcat în acest fel. Înainte să respingeți și să renunțați la această învățătură, permiteți-mi să vă ofer argumentele biblice pe baza cărora eu cred că păcatul include toate acele lucruri.   

Îți poți imagina vreodată pe Dumnezeu Tatăl, pe Duhul Sfânt sau pe Isus ca fiind stresați, îngrijorați, înfricoșați, bolnavi, săraci, triști, nesiguri sau deprimați? Nu, desigur că nu, aceste atribute nici măcar nu pot fi menționate în legătură cu Dumnezeu. A existat vreuna dintre aceste fațete ale morții în creație în Grădina Edenului înainte de căderea omului? După cum știm din Biblie, Dumnezeu nu le-a inclus în creația Sa a lumii și a omului. Când au intrat în lume aceste stări păcătoase? Ele au intrat toate când omul nu a ascultat de Dumnezeu și păcatul a intrat în lume. Toate acestea sunt manifestări ale păcatului și ale morții. Crezi cumva că vreunul dintre aceste efecte ale morții va fi prezent în cer în viața viitoare? Nu, desigur că nu, chiar și acum ele nu există în prezența lui Dumnezeu sau pe undeva în al treilea cer. Mai mult, Biblia spune în 1 Corinteni 3:16 și 1 Corinteni 6:19 căci credincioșii născuți din nou în Cristos au devenit templul Duhului Sfânt. Să le citim:

1 Corinteni 3:16 (BTF2015)

16 Nu știți că sunteți templul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?

1 Corinteni 6:19 (BTF2015)

19 Ce? Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care este în voi, pe care Îl aveți de la Dumnezeu și voi nu sunteți ai voștri?

Dacă ne uităm în Vechiul Testament și ne gândim la Cortul Întâlnirii sau la templele fizice ale lui Dumnezeu, a fost vreodată permisă în ele vreun fel de pângărire sau necurăție? Nu, nimic de acest fel nu era permis. Întrucât trupurile noastre au devenit templul Duhului Sfânt, orice întinare a trupului nu ar trebui lăsată să rămână în trup. Boala este o întinare și un defect al trupului, o imperfecțiune care nu ar trebui să fie lăsată să rămână în trupurile noastre, ca și noi creații în Cristos, chiar dacă ea ne atacă trupurile.

            Să vedem o altă dovadă din Biblie că păcatul include într-adevăr toate aceste lucruri. Romani 14:23 spune că orice nu este din sau prin credință este păcat. Mai mult decât atât, Evrei 11:6 spune că fără credință este imposibil să-i fii plăcut(ă) lui Dumnezeu. Acum, s-ar putea să întrebi: „Credința în ce?” Credința în Cuvântul lui Dumnezeu sau în Cuvântul Harului sau în Cuvântul lui Cristos. Acest Cuvânt este manualul de instrucțiuni de funcționare al noii creații. Romani 10:17 spune următorul lucru:

Romani 10:17 (BTF2015)

17 Astfel credința vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu.

Tot ceea ce nu este din credința în Cuvântul lui Dumnezeu este păcat și fără credință în Cuvântul lui Dumnezeu este imposibil ca cineva să-i placă lui Dumnezeu. Primul act al credinței în Cuvânt este primirea salvării prin har și numai prin credință (Efeseni 2:8) și intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Însă, după intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, tot ceea ce nu este prin credință în Cuvântul Lui pe acest pământ este păcat. Acceptarea bolilor și a slăbiciunilor în trupul nostru este lipsă de credință în ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu că vindecarea a fost cumpărată pentru noi cu sângele lui Isus la cruce. Cultivarea stresului și a îngrijorării în viața noastră este lipsă de credință în promisiunile lui Dumnezeu de protecție

Adevărata natură a lui Dumnezeu

Astăzi doresc să aduc un mesaj de viață, speranță și bucurie din Cuvântul lui Dumnezeu și in mod specific aș dori să vorbesc despre adevărata natură a lui Dumnezeu, pentru că majoritatea oamenilor au o imagine denaturată a lui Dumnezeu. Diavolul și religia în general au reușit atât de bine să proiecteze această imagine eronată despre Dumnezeu în inimile oamenilor încât acesta este unul din marile motive pentru care oamenii stau departe de Dumnezeu sau fug de El cu totul. Și aș vrea să încep prin a citi un verset din Faptele Apostolilor 10:38, unde spune așa: 

Faptele Apostolilor 10:38 (NTR)

38 cum Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, Care mergea pretutindeni, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau asupriţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.

Haideți să observăm în acest verset ce anume făcea Isus susținut și sprijinit de Dumnezeu și ce făcea diavolul. Isus făcea bine și acest bine consta în ce anume? În vindecare de boli. Și Dumnezeu era cu El și de partea Lui. Ce făcea diavolul în schimb? Îi asuprea pe oameni și le făcea rău. Cum? Prin boli. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că lucrurile de care sufereau oamenii, adică bolile, erau lucruri rele și nu veneau în nici un caz de la Dumnezeu, ci de la diavol. Ba mai mult, versetul spune ca diavolul îi asuprea pe oameni prin boală. 

Imaginea pe care majoritatea oamenilor o au despre Dumnezeu este aceea a unui Dumnezeu ranchiunos, răzbunător, neînțelegător, un Dumnezeu al ascetismului și al suferinței, un Dumnezeu care preferă sărăcia în loc de bunăstare și boala în loc de sănătate și un Dumnezeu care mereu pune în calea oamenilor tot felul de nenorociri și necazuri pentru a-i face mai buni sau pentru a-i învăța ceva. Cu alte cuvinte, oamenii Îl văd pe Dumnezeu ca fiind adeptul teoriei ”scopul scuză mijloacele”, adică scopul Său de a ne învăța tot felul de lucruri misterioase și de a ne face mai buni morali, scuză mijloacele prin care El realizează acest lucru: asupririle diavolului (boală, sărăcie, și necazuri de tot felul). Am ajuns să numim maturi spirituali pe acei oameni care au fost capabili să îndure cele mai multe suferințe și necazuri. Însă acești oameni sunt foarte predispuși la neprihănire de sine și la a ajunge să nu aibă nici o răsplată în cer. Această imagine deformată a lui Dumnezeu din mintea oamenilor este o mare cauză pentru care oamenii fug de Dumnezeu și aleargă după bani, plăceri și multe alte lucruri. Ei nu știu, nu li s-a spus și nu au realizat cât de bun este Dumnezeu și că Dumnezeu deja le-a dat gratuit pe acest pământ tot ceea ce ei caută, ba chiar mult mai mult. Matei 6:33 spune așa:  

Matei 6:33 (NTR)

33 Căutaţi mai întâi Împărăţia (lui Dumnezeu)[a] şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Dumnezeu nu spune aici într-un mod egoist: ”Căutați-mă întâi pe Mine și dați-mi Mie mai întâi ce vreau, puneți-mă pe Mine pe primul loc și apoi o să vă dau și Eu ceea ce voi vreți.” Nu, nu, ci El ne îndeamnă să căutăm Împărătia pentru că în ea sunt incluse toate celelalte lucruri pe care le căutăm; ele vin la pachet cu Împărăția aici pe pământ. Și Împărăția deja a venit pe pământ o dată cu moartea și învierea lui Isus Cristos, doar că e invizibilă încă, dar ea funcționează și e aici acum pe pământ la îndemâna noastră. Aleluia!

Ne ferim atâta să vorbim de bani și de prosperitate ca de ciumă, ca nu cumva să ni se lipească inima de ei. Însă scăpăm din vedere faptul că lucrăm cel puțin opt ore în fiecare zi din săptămână pentru bani și că mereu ne dorim un servici mai bun, o afacere mai prosperă, o casă mai bună și mai mare sau o mașină mai bună. Ne place când avem destule finanțe și ne putem permite mai multe lucruri și aceasta nu e ceva rău. Nu înseamnă că de acuma suntem iubitori de bani. Să nu confundăm sentimentul normal de bucurie când avem de toate cu iubirea anormală și nebiblică de bani care Îl inlocuiește pe Dumnezeu. Banii nu sunt problema, ci încrederea în ei în locul lui Dumnezeu e problema. Dependența de ei e problema și când ești gata să renunți la orice fel de principii pentru a-i obține. Însă tu poți să ai bani fără ca inima ta să se lipească de ei într-un mod necorespunzător, la fel cum poți să ai relații intime cu soția ta sau cu soțul tău fără să îți fie teamă că ai să te duci cu alte persoane. În același fel, poți să nu ai bani și să fii mereu în lipsă, iar inima ta să fie lipită de bani. A avea sau nu avea bani nu garantează că inima ta nu va iubi banul intr-un mod nebiblic. De fapt, cei săraci au mai mari șanse să iubească banul mai mult decât pe Dumnezeu, pentru că ei nu îi au și visează la ei, pe când cei bogați îi au și au opțiunea să nu-i iubească. Ba chiar cei care au bani ajung mai repede să își dea seama că nu îi satisfac și că sunt total goi fără Dumnezeu și au șanse mai mari să Îl iubească pe Dumnezeu. Și apoi slavă Domnului pentru oamenii bogați și întreprinzători, care construiesc afaceri și industrii, pentru că dacă nu ar fi ei, toți săracii care lucrează la ei și trăiesc pe lângă ei, ar muri de foame pentru că nu ar avea unde să mai lucreze. 

Să privim la acest aspect și în felul următor: când Dumnezeu a creat lumea inițial, erau cumva boli și sărăcie și nenorociri în grădina Eden? Nu, pentru că ele nu au fost niciodată în intenția lui Dumnezeu, nu-i așa? Credeți că în cerul lui Dumnezeu este sărăcie, boală și necazuri? Păi dacă acestea ar fi cele mai puternice mijloace de a-Și învăța creaturile Sale lucruri prețioase despre viață și de a le face mai bune, nu ar trebui să aplice aceleași metode atât Lui cât și tuturor creaturilor din cer? Mai mult decât atât, viața viitoare de după moarte pe care o așteptăm cu atâta nerăbdare și la care visăm, nu ar trebui să fie plină de astfel de lucruri și de lacrimi și suferințe? Acolo ritmul de învățare ar trebui să fie și mai alert și la un nivel ridicat, nu-i asa? Însă, noi știm din Biblie că nu este deloc așa. Nu mai zic că din ce văd în Biblie, când Dumnezeu și-a construit al treilea cer și tronul Său, nu s-a sărăcit deloc, ci a folosit într-un mod extravagant și excesiv aur și sute de pietre prețioase de tot felul: diamante, smaralde, perle și așa mai departe. Până și străzile sunt de aur în cer. Dacă ar fi să Îl examinăm pe Dumnezeu după standardele noastre, Dumnezeu ar fi Cel mai iubitor de bani, Cel mai mandru și extravagant dintre noi și în mod sigur nu smerit. Îi este lipita inima lui Dumnezeu de bani, aur și pietre prețioase doar pentru că le are din abundență? Nu, în nici un caz. În același fel, putem fi și noi. 

Biblia ne arată că Dumnezeu este un Dumnezeu bogat, plin de bunătate și dragoste, un Dumnezeu care iubește sănătatea, succesul, victoria și bunăstarea și El dă daruri bune și perfecte copiilor Săi. Vedem acest lucru la Iacov 1:17:

Iacov 1:17 (BTF2015)

17 Fiecare dar bun și fiecare dar desăvârșit este de sus, coborând de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare, nici umbră de întoarcere. 

Da, Isus a avut de suferit, dar nu de boală, sărăcie și necazuri nefaste, ci El a suferit persecuție din partea oamenilor datorită Cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult, suferința Lui de la cruce a fost una necesară pentru ca noi să nu mai suferim. Singura suferință din Biblie aprobată de Isus pentru noi ca fiind nobilă și demnă de îndurat este persecuția pentru Numele lui Isus. Însă chiar și în persecuții pentru Numele lui Dumnezeu, dacă ne uităm peste tot în Vechiul Testament, o să putem observa că lui Dumnezeu mereu i-a plăcut să câștige și nu să îi lase pe oamenii Săi să îndure persecuțiile: poporul lui Israel la Marea Roșie când au murit toți egiptenii, cei trei tineri Șadrac, Meșac și Abednego, Daniel în groapa cu lei, Mardoheu și Estera, etc. În Noul Testament, îl avem pe apostolul Ioan, care nu a putut fi omorât chiar dacă l-au pus în ulei înfierbântat și până la urmă l-au exilat în insula Patmos. Chiar dacă putem refuza și persecuțiile pentru Numele lui Isus atunci când ele vin, totuși  este ceva care Isus apreciază când le îndurăm chiar cu prețul vieții. Însă tot ce vine rău în viața noastră și nu e persecuție (ca boli, lipsuri și nenorociri) vine direct de la diavolul. Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să distrugă lucrările diavolului. 1 Ioan 3:8 și Ioana 10:10 ne spun acest lucru: 

1 Ioan 3:8 (BTF2015)

8 Cu acest scop a fost arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să distrugă faptele diavolului.

Ioan 10:10 (BTF2015)

10Hoțul nu vine decât pentru a fura și a ucide și a nimici. Eu am venit ca ele să aibă viață și să o aibă din abundență. 

De ce a venit Isus pe lume și a murit pe o cruce? Nu ca să ne salveze de la iad; acela e un rezultat secundar. Ci Isus a venit din cauză că Dumnezeu ne-a iubit așa de mult încât a vrut să ne salveze din păcat și de sub toate efectele lui. 1 Ioan 4:10 spune așa:

1 Ioan 4:10 (BTF2015)

10 În aceasta este dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit și L-a trimis pe Fiul Său să fie ispășirea pentru păcatele noastre.

Mesajul de salvare al lui Cristos a fost predicat în cea mai mare parte în felul următor (și mai ales la înmormântări): “Acceptă-L pe Dumnezeu că altfel, după ce mori, ai să mergi in iad. Unde mergi tu dacă mori la noapte”? Cu alte cuvinte: ”Vino la Dumnezeu doar ca să scapi de iad, dar nu din

Adevărata natură a lui Dumnezeu

Astăzi doresc să aduc un mesaj de viață, speranță și bucurie din Cuvântul lui Dumnezeu și in mod specific aș dori să vorbesc despre adevărata natură a lui Dumnezeu, pentru că majoritatea oamenilor au o imagine denaturată a lui Dumnezeu. Diavolul și religia în general au reușit atât de bine să proiecteze această imagine eronată despre Dumnezeu în inimile oamenilor încât acesta este unul din marile motive pentru care oamenii stau departe de Dumnezeu sau fug de El cu totul. Și aș vrea să încep prin a citi un verset din Faptele Apostolilor 10:38, unde spune așa: 

Faptele Apostolilor 10:38 (NTR)

38 cum Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, Care mergea pretutindeni, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei ce erau asupriţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.

Haideți să observăm în acest verset ce anume făcea Isus susținut și sprijinit de Dumnezeu și ce făcea diavolul. Isus făcea bine și acest bine consta în ce anume? În vindecare de boli. Și Dumnezeu era cu El și de partea Lui. Ce făcea diavolul în schimb? Îi asuprea pe oameni și le făcea rău. Cum? Prin boli. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că lucrurile de care sufereau oamenii, adică bolile, erau lucruri rele și nu veneau în nici un caz de la Dumnezeu, ci de la diavol. Ba mai mult, versetul spune ca diavolul îi asuprea pe oameni prin boală. 

Imaginea pe care majoritatea oamenilor o au despre Dumnezeu este aceea a unui Dumnezeu ranchiunos, răzbunător, neînțelegător, un Dumnezeu al ascetismului și al suferinței, un Dumnezeu care preferă sărăcia în loc de bunăstare și boala în loc de sănătate și un Dumnezeu care mereu pune în calea oamenilor tot felul de nenorociri și necazuri pentru a-i face mai buni sau pentru a-i învăța ceva. Cu alte cuvinte, oamenii Îl văd pe Dumnezeu ca fiind adeptul teoriei ”scopul scuză mijloacele”, adică scopul Său de a ne învăța tot felul de lucruri misterioase și de a ne face mai buni morali, scuză mijloacele prin care El realizează acest lucru: asupririle diavolului (boală, sărăcie, și necazuri de tot felul). Am ajuns să numim maturi spirituali pe acei oameni care au fost capabili să îndure cele mai multe suferințe și necazuri. Însă acești oameni sunt foarte predispuși la neprihănire de sine și la a ajunge să nu aibă nici o răsplată în cer. Această imagine deformată a lui Dumnezeu din mintea oamenilor este o mare cauză pentru care oamenii fug de Dumnezeu și aleargă după bani, plăceri și multe alte lucruri. Ei nu știu, nu li s-a spus și nu au realizat cât de bun este Dumnezeu și că Dumnezeu deja le-a dat gratuit pe acest pământ tot ceea ce ei caută, ba chiar mult mai mult. Matei 6:33 spune așa:  

Matei 6:33 (NTR)

33 Căutaţi mai întâi Împărăţia (lui Dumnezeu)[a] şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Dumnezeu nu spune aici într-un mod egoist: ”Căutați-mă întâi pe Mine și dați-mi Mie mai întâi ce vreau, puneți-mă pe Mine pe primul loc și apoi o să vă dau și Eu ceea ce voi vreți.” Nu, nu, ci El ne îndeamnă să căutăm Împărătia pentru că în ea sunt incluse toate celelalte lucruri pe care le căutăm; ele vin la pachet cu Împărăția aici pe pământ. Și Împărăția deja a venit pe pământ o dată cu moartea și învierea lui Isus Cristos, doar că e invizibilă încă, dar ea funcționează și e aici acum pe pământ la îndemâna noastră. Aleluia!

Ne ferim atâta să vorbim de bani și de prosperitate ca de ciumă, ca nu cumva să ni se lipească inima de ei. Însă scăpăm din vedere faptul că lucrăm cel puțin opt ore în fiecare zi din săptămână pentru bani și că mereu ne dorim un servici mai bun, o afacere mai prosperă, o casă mai bună și mai mare sau o mașină mai bună. Ne place când avem destule finanțe și ne putem permite mai multe lucruri și aceasta nu e ceva rău. Nu înseamnă că de acuma suntem iubitori de bani. Să nu confundăm sentimentul normal de bucurie când avem de toate cu iubirea anormală și nebiblică de bani care Îl inlocuiește pe Dumnezeu. Banii nu sunt problema, ci încrederea în ei în locul lui Dumnezeu e problema. Dependența de ei e problema și când ești gata să renunți la orice fel de principii pentru a-i obține. Însă tu poți să ai bani fără ca inima ta să se lipească de ei într-un mod necorespunzător, la fel cum poți să ai relații intime cu soția ta sau cu soțul tău fără să îți fie teamă că ai să te duci cu alte persoane. În același fel, poți să nu ai bani și să fii mereu în lipsă, iar inima ta să fie lipită de bani. A avea sau nu avea bani nu garantează că inima ta nu va iubi banul intr-un mod nebiblic. De fapt, cei săraci au mai mari șanse să iubească banul mai mult decât pe Dumnezeu, pentru că ei nu îi au și visează la ei, pe când cei bogați îi au și au opțiunea să nu-i iubească. Ba chiar cei care au bani ajung mai repede să își dea seama că nu îi satisfac și că sunt total goi fără Dumnezeu și au șanse mai mari să Îl iubească pe Dumnezeu. Și apoi slavă Domnului pentru oamenii bogați și întreprinzători, care construiesc afaceri și industrii, pentru că dacă nu ar fi ei, toți săracii care lucrează la ei și trăiesc pe lângă ei, ar muri de foame pentru că nu ar avea unde să mai lucreze. 

Să privim la acest aspect și în felul următor: când Dumnezeu a creat lumea inițial, erau cumva boli și sărăcie și nenorociri în grădina Eden? Nu, pentru că ele nu au fost niciodată în intenția lui Dumnezeu, nu-i așa? Credeți că în cerul lui Dumnezeu este sărăcie, boală și necazuri? Păi dacă acestea ar fi cele mai puternice mijloace de a-Și învăța creaturile Sale lucruri prețioase despre viață și de a le face mai bune, nu ar trebui să aplice aceleași metode atât Lui cât și tuturor creaturilor din cer? Mai mult decât atât, viața viitoare de după moarte pe care o așteptăm cu atâta nerăbdare și la care visăm, nu ar trebui să fie plină de astfel de lucruri și de lacrimi și suferințe? Acolo ritmul de învățare ar trebui să fie și mai alert și la un nivel ridicat, nu-i asa? Însă, noi știm din Biblie că nu este deloc așa. Nu mai zic că din ce văd în Biblie, când Dumnezeu și-a construit al treilea cer și tronul Său, nu s-a sărăcit deloc, ci a folosit într-un mod extravagant și excesiv aur și sute de pietre prețioase de tot felul: diamante, smaralde, perle și așa mai departe. Până și străzile sunt de aur în cer. Dacă ar fi să Îl examinăm pe Dumnezeu după standardele noastre, Dumnezeu ar fi Cel mai iubitor de bani, Cel mai mandru și extravagant dintre noi și în mod sigur nu smerit. Îi este lipita inima lui Dumnezeu de bani, aur și pietre prețioase doar pentru că le are din abundență? Nu, în nici un caz. În același fel, putem fi și noi. 

Biblia ne arată că Dumnezeu este un Dumnezeu bogat, plin de bunătate și dragoste, un Dumnezeu care iubește sănătatea, succesul, victoria și bunăstarea și El dă daruri bune și perfecte copiilor Săi. Vedem acest lucru la Iacov 1:17:

Iacov 1:17 (BTF2015)

17 Fiecare dar bun și fiecare dar desăvârșit este de sus, coborând de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare, nici umbră de întoarcere. 

Da, Isus a avut de suferit, dar nu de boală, sărăcie și necazuri nefaste, ci El a suferit persecuție din partea oamenilor datorită Cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult, suferința Lui de la cruce a fost una necesară pentru ca noi să nu mai suferim. Singura suferință din Biblie aprobată de Isus pentru noi ca fiind nobilă și demnă de îndurat este persecuția pentru Numele lui Isus. Însă chiar și în persecuții pentru Numele lui Dumnezeu, dacă ne uităm peste tot în Vechiul Testament, o să putem observa că lui Dumnezeu mereu i-a plăcut să câștige și nu să îi lase pe oamenii Săi să îndure persecuțiile: poporul lui Israel la Marea Roșie când au murit toți egiptenii, cei trei tineri Șadrac, Meșac și Abednego, Daniel în groapa cu lei, Mardoheu și Estera, etc. În Noul Testament, îl avem pe apostolul Ioan, care nu a putut fi omorât chiar dacă l-au pus în ulei înfierbântat și până la urmă l-au exilat în insula Patmos. Chiar dacă putem refuza și persecuțiile pentru Numele lui Isus atunci când ele vin, totuși  este ceva care Isus apreciază când le îndurăm chiar cu prețul vieții. Însă tot ce vine rău în viața noastră și nu e persecuție (ca boli, lipsuri și nenorociri) vine direct de la diavolul. Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să distrugă lucrările diavolului. 1 Ioan 3:8 și Ioana 10:10 ne spun acest lucru: 

1 Ioan 3:8 (BTF2015)

8 Cu acest scop a fost arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să distrugă faptele diavolului.

Ioan 10:10 (BTF2015)

10Hoțul nu vine decât pentru a fura și a ucide și a nimici. Eu am venit ca ele să aibă viață și să o aibă din abundență. 

De ce a venit Isus pe lume și a murit pe o cruce? Nu ca să ne salveze de la iad; acela e un rezultat secundar. Ci Isus a venit din cauză că Dumnezeu ne-a iubit așa de mult încât a vrut să ne salveze din păcat și de sub toate efectele lui. 1 Ioan 4:10 spune așa:

1 Ioan 4:10 (BTF2015)

10 În aceasta este dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit și L-a trimis pe Fiul Său să fie ispășirea pentru păcatele noastre.

Mesajul de salvare al lui Cristos a fost predicat în cea mai mare parte în felul următor (și mai ales la înmormântări): “Acceptă-L pe Dumnezeu că altfel, după ce mori, ai să mergi in iad. Unde mergi tu dacă mori la noapte”? Cu alte cuvinte: ”Vino la Dumnezeu doar ca

Ce este neprihănirea?

Am vorbit atât de multe despre neprihănire și despre faptul că noul nostru duh a devenit neprihănirea lui Dumnezeu în Cristos. Dar ce este cu adevărat neprihănirea? S-ar putea să îți fi pus această întrebare și tu la un moment dat. Neprihănirea este acea natură a lui Dumnezeu care definește caracterul Său și căile Sale de a face toate lucrurile. Stă în caracterul lui Dumnezeu ca întotdeauna să aibă dreptate și să fie perfect în orice lucru. Este vorba despre cine este El. Cum gândește El este întotdeauna corect. Ceea ce spune El este întotdeauna corect. Ceea ce face El este întotdeauna corect pentru că El este Dumnezeu. Putem să o numim și calitatea corectitudinii lui Dumnezeu. El nu greșește niciodată. El are întotdeauna dreptate indiferent de ce ar spune orice altă ființă. Când vine vorba de lucrurile acestei lumi, dacă Dumnezeu îi spune unei flori „tu ești un copac”, acea floare nu va avea altă opțiune decât să se transforme într-un copac, pentru că Dumnezeu nu poate minți niciodată și El trebuie să aibă întotdeauna dreptate. Când Dumnezeu a spus în Geneza: ”Să fie lumină!”, lumina a venit în existență. Când Isus a blestemat smochinul în Marcu 11 și a decretat peste el: ”Fie ca nimeni să nu mai mănânce vreodată fructe din tine”, smochinul nu a avut altă opțiune decât să se supună și să se usuce. Aceasta este putere. Dumnezeu creează și blesteamă cu cuvintele Sale. El Își impune realitatea Sa lucrurilor și circumstanțelor. Însă, când vine vorba de oameni, cuvintele neprihănite ale lui Dumnezeu nu vor încălca niciodată voința liberă a oamenilor și autoritatea lor. Cuvintele lui Dumnezeu care fac referire la oameni, trebuie să fie întâi acceptate liber de către aceștia prin credință, înainte ca ele să fie împlinite în viețile lor. Cu alte cuvinte, oamenii au alegerea și ei decid dacă un cuvânt neprihănit al lui Dumnezeu se va împlini în vieților lor sau nu. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam în Geneza 17:5 ”iată, că te-am făcut tatăl multor națiuni” și i-a și schimbat numele din Avram în Avraam ca să reflecte acea realitate, ceea ce Dumnezeu i-a spus s-a întâmplat în cele din urmă, dar nu fără cooperarea de credință a lui Avraam. Când Dumnezeu a spus credincioșilor în 2 Corinteni 5:21 că ei au devenit neprihănirea Sa în Cristos atunci când aceștia L-au primit pe Cristos în vieților lor prin credință, ceea ce Dumnezeu a spus, s-a și întâmplat. Când Dumnezeu a spus credincioșilor în 1 Petru 2:24 că ei au fost vindecați, acel cuvânt neprihănit se împlinește în viețile lor, numai când aceștia îl acceptă în mod liber prin credință.

Când această neprihănire a lui Dumnezeu este pusă în duhul nostru la nașterea din nou, ea ne acordă un statut de îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, deoarece această neprihănire are și o latură legală. Însă, în primul și-n primul rând, neprihănirea este o natură în același mod în care păcatul este o natură. Când ne-am născut fizic în această lume, noi ne-am născut păcătoși înainte de a face ceva rău, din cauza naturii păcătoase pe care am moștenit-o de la Adam. Acea natură păcătoasă a purtat împreună cu ea și statutul legal de vinovați și condamnați înaintea lui Dumnezeu. În același fel, atunci când ne-am născut din nou din Duhul, noi am primit o nouă natură a neprihănirii prin credință, înainte de a face ceva bun. Nu faptele noastre bune ne-au făcut neprihăniți în același fel în care nu faptele noastre păcătoase ne-au făcut păcătoși. Însă natura noastră neprihănită ne impulsionează la fapte bune în timp ce natura noastră păcătoasă ne presează să facem fapte păcătoase. Faptele noastre sunt în mare parte influențate de natura noastră.

Când Adam a intrat în moarte spirituală, el a devenit păcat atât din punct de vedere legal, cât și vital. Natura duhului său a fost schimbată, el a intrat în moarte și statutul său legal față de Dumnezeu a devenit unul de condamnat. Din cauza lui, întreaga rasă umană a murit în natura sa, de asemenea. Însă, Biblia ne spune în Romani 5:15-19 căci Cristos, care este ultimul Adam, nu numai că a anulat ceea ce a făcut primul Adam, împăcându-ne cu Dumnezeu din punct de vedere legal, ci a făcut mult mai mult. El ne-a dat gratuit darul neprihănirii ca și natură. Să citim împreună acest întreg pasaj:

Romani 5:15–19 (NTR & BTF2015) 

15 Însă, darul gratuit nu este ca și ofensa (sau încălcarea)! Căci, dacă prin ofensa unui singur om mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul prin harul unui singur Om, Isus Cristos, a abundat pentru mulți. 

16 Și darul nu este ca ceea ce a venit prin acel unu care a păcătuit. Fiindcă judecata care a venit dintr-o singură ofensă a rezultat în condamnare, însă darul gratuit care a venit din multe ofense a rezultat în achitare. 

17 Căci dacă prin ofensa unui singur om moartea a domnit prin acel unul, cu mult mai mult, cei ce primesc abundență de har și din darul neprihănirii (sau al corectitudinii, al dreptății) vor domni în viață prin Acel Unul, Isus Cristos).

18 Așadar, așa cum prin ofensa unui singur om judecata a venit peste toți oamenii, rezultând în condamnare, tot așa, prin actul neprihănit (sau drept) al unui singur Om, darul gratuit a venit la toți oamenii, rezultând în dreptul la viață.

19 Fiindcă după cum prin neascultarea unui singur om, mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, mulți vor fi făcuți neprihăniți (sau drepți).

Cristos ar fi trebuit să realizeze cel puțin ceea ce a reușit Adam să facă, nu? Altfel, El ar fi fost mai puțin puternic decât Adam. Desigur, ceea ce Cristos a făcut a fost în direcția vieții spirituale, și nu a morții spirituale. Însă, Cristos a trebuit să realizeze o schimbare atât a statutului legal, cât și a stării vitale a credincioșilor și să-i repună în poziția neprihănirii în care a fost inițial Adam, nu-i așa? Partea interesantă este că Cristos a făcut ceva mult mai bun decât Adam. Poziția și natura lui Adam înainte de cădere a fost una de neprihănire pozitivă menținută și condiționată de ascultarea lui Adam față de porunca lui Dumnezeu. Nu era o neprihănire fixă, eternă și necondiționată, independentă de faptele sale. Dacă Isus Cristos doar ar fi anulat ceea ce a făcut Adam, aceasta ar fi însemnat că oamenii care urmau să creadă în El ar fi fost doar aduși înapoi de pe minus la zero, având un trecut curat și o neprihănire temporară și condiționată. Oamenii aflați în acea poziție ar fi trebuit să câștige neprihănirea necondiționată și fixă pe cont propriu prin ascultarea de legile și poruncile lui Dumnezeu. Dar Isus nu i-a lăsat pe credincioși în acea poziție. El a anulat tot ceea ce a făcut Adam, dar a și câștigat neprihănirea necondiționată veșnică prin ascultarea Sa față de Lege în timpul vieții Sale și apoi a dat-o în dar credincioșilor. Acest lucru este extraordinar!!! 

Romani 5:19 spune că, din moment ce prin Adam, oamenii au fost făcuți păcătoși atât din punct de vedere legal, cât și în natura duhului lor, prin Cristos, creștinii născuți din nou au fost făcuți, de asemenea, neprihăniți atât din punct de vedere legal cât și în natura duhului lor. Aceasta este reciprocitate. Dacă nu ar fi fost făcuți neprihăniți atât legal cât și în natura lor, Cristos ar fi fost mai puțin puternic decât Adam și aceasta nu este biblic. Întrucât păcatul (sau moartea spirituală) nu a fost atribuit doar legal lui Adam și întregii rasei umane, nici neprihănirea (sau viața spirituală) nu este atribuită doar legal creștinilor. Însă, Cristos a făcut mult mai mult decât atât. El le-a dat în mod gratuit credincioșilor neprihănirea eternă și necondiționată a lui Dumnezeu pe care a câștigat-o pe pământ prin ascultarea Sa ireproșabilă de Lege. Calitatea neprihănirii Sale este superioară celei pe care a avut-o Adam inițial. Isus nu i-a lăsat pe credincioși să o câștige singuri, așa cum trebuia să facă Adam înainte de cădere. Aceasta este nemaipomenit! Isus a ascultat și a împlinit toate poruncile și condițiile lui Dumnezeu din Deuteronom 28, iar apoi a dăruit acea ascultare credincioșilor. Tocmai această neprihănire a lui Isus Cristos prezentă în duhul renăscut al noii creații este cea care conferă creștinilor dreptul legal la sănătate și prosperitate pe acest pământ. Din această cauză ei nu mai sunt supuși legii păcatului și morții, ci trăiesc după legea Duhului de viață (Romani 8: 2). Ei sunt imuni la boli, afecțiuni și lipsă, dar numai atunci când încep să creadă că au neprihănirea lui Isus. Din această cauză păcatul cu toate efectele sale negative nu mai are stăpânire asupra credincioșilor (Romani 6:14). Și nu are nimic de-a face cu faptele lor bune sau cu sfințirea lor, ci toate sunt bazate pe neprihănirea lui Isus.

Înainte de cruce, lui Avraam i s-a atribuit neprihănirea pe credit (Romani 4); i-a fost dată doar din punct de vedere legal în avans; i-a fost acordată datorită credinței sale, dar natura lui era încă aceea de păcătos și nu de neprihănit. Însă, după cruce, când ne naștem din nou, nu ni se mai dă neprihănirea doar în mod legal. Ne naștem în neprihănire; ne naștem neprihăniți. Viața veșnică ne este dată în dar datorită neprihănirii. Ființelor umane nu li se oferă natura umană și viață în general ca și un dar după ce se nasc, ci ei se nasc pur și simplu ființe umane. În același mod, noile creații în Cristos se nasc neprihăniți în natura duhului lor. Înainte de cruce, neprihănirea era dată și atribuită oamenilor păcătoși doar din punct de vedere legal, pe baza credinței lor sau a ascultării de Lege. După cruce însă, neprihănirea este dăruită credincioșilor născuți din nou și ca natură. Creștinii au exact aceeași natură ca și a lui Du

Principiul oglinzii
Să citim Iacov 1:21-25:

Iacov 1:21–25 (BTF2015) 

21 De aceea puneți deoparte toată murdăria și revărsarea răutății și primiți cu blândețe Cuvântul altoit, care este în stare să vă salveze sufletele.

22 Fiți așadar înfăptuitori ai Cuvântului și nu doar ascultători ai Lui, înșelându-vă pe voi înșivă.

23 Pentru că dacă vreunul este ascultător al Cuvântului și nu înfăptuitor, el este asemănător unui om care își privește fața naturală în oglindă;

24 Fiindcă se privește pe sine însuși și pleacă și uită imediat ce fel de om era.

25 Dar oricine privește cu atenție în legea desăvârșită a libertății (adică Evanghelia) și continuă în ea, el, nefiind un ascultător uituc, ci un înfăptuitor al faptei, acesta va fi binecuvântat în fapta lui.

Majoritatea creștinilor citesc acest pasaj și interpretează oglinda ca fiind Legea morală a lui Dumnezeu în care trebuie să te uiți continuu pentru a-ți vedea defectele și păcatele. Cu alte cuvinte, tu vezi ceea ce trebuie să schimbi și apoi mergi și încerci să schimbi acele lucruri, fără a uita defectele morale pe care le-ai văzut în oglindă, până când acele probleme sunt rezolvate în viața ta. Numai ATUNCI vei fi binecuvântat în ceea ce faci. 

Există mai multe probleme cu această interpretare. În primul rând, oglinda este legea perfectă a libertății și nu Legea morală sau cele Zece Porunci. Ce este legea perfectă a libertății? Legea perfectă a libertății este Evanghelia sau Cuvântul harului Său. Legea perfectă a libertății este legea Duhului de viață în Cristos Isus (Romani 8:2). Această lege stipulează că noi suntem morți față de păcat (Romani 6:11) și că nu mai suntem sub stăpânirea lui (Romani 6:14), că Dumnezeu ne iubește (Ioan 16:27), că suntem co-moștenitori împreună cu Cristos (Romani 8:17), că toate binecuvântările posibile ne sunt stabilite și aprobate deja în locurile cerești (Efeseni 1:3), căci chiar și atunci când păcătuim nu mai suntem condamnați (Romani 8:1), că avem puterea să trăim în sfințenie (1 Corinteni 10:13, Filipeni 4:13), că am fost vindecați (1 Petru 2:24), că suntem un succes (Psalmul 1:3), că suntem prosperi (2 Corinteni 8:9), învingători (Romani 8:37), mai presus de eșec și protejați. Aceasta este Evanghelia și legea perfectă a libertății pe care trebuie să o înfăptuim, adică să credem aceste lucruri și să umblăm în ele. 

În Noul Testament, a înfăptui Cuvântul înseamnă a crede Cuvântul cu privire la tine și a acționa conform Lui. A înfăptui Cuvântul nu se referă la a respecta un set de reguli morale ca în Vechiul Testament. În Noul Testament, nu vei fi binecuvântat DEOARECE te-ai supus Legii morale. Supunerea sau ascultarea nu mai este o condiție pentru ca Dumnezeu să te binecuvinteze ca în Vechiul Testament. Tu ești binecuvântat(ă) indiferent de nivelul tău de supunere sau ascultare. Cu cât mai mult crezi Cuvântul harului despre ființa perfectă care ai devenit în duhul tău, cu atât mai mult har este eliberat în viața ta și cu atât mai multe binecuvântări se manifestă din interiorul tău în lumea materială. Când ajungi să realizezi cât de binecuvântat(ă) ești, atunci binecuvântarea începe să curgă în tot ceea ce faci. Tu ești binecuvântat(ă) chiar și înainte să crezi acest lucru, o dată ce ai venit în Cristos. Dar când începi să crezi că ai fost binecuvântat(ă), acea binecuvântare începe să se manifeste în viața ta fizică și emoțională.

Să observăm că în versetul 21 spune căci Cuvântul este deja implantat sau sădit în tine și capabil să îți salveze sufletul. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că noul tău duh este Cuvântul Însuși, pentru că a fost născut din sămânța nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu (1 Petru 1:23), și prin urmare, tu ai devenit Cuvântul lui Dumnezeu în spiritul tău. Acel Cuvânt este doar închis înăuntrul tău și blocat de mintea ta. Când te uiți în oglinda Cuvântului, te vezi pe tine însuți, adică Cuvântul. Când mintea ta primește revelația a cine ești cu adevărat în interior, și o acceptă prin a o crede, acela e momentul când începi să pui ”carne” pe Cuvântul din interior, în același fel în care Isus a fost Cuvântul încarnat. Acela e momentul când tu aduci Cuvântul în afară și îl manifești pentru a-ți face sufletul imun la lucrările întunericului de pe acest pământ. Lucrările întunericului sunt acestea: boală, depresie, confuzie, lipsă de pace și bucurie, eșec, mânie, lipsă de înțelepciune, etc. Aceasta e modalitatea prin care sufletul tău este salvat de Cuvântul lui Dumnezeu implantat sau altoit în tine. Salvarea sufletului tău în acest context nu se referă la salvarea de la iad în viața viitoare, ci la salvarea întregii tale ființe aici pe pământ de păcat și de toate efectele lui asupra ta, care au intrat o dată cu păcatul în lume. 

Reînnoirea minții nu constă în reîmprospătarea minții cu Legea morală a lui Dumnezeu, sau cu cele zece porunci. Legea morală a lui Dumnezeu a fost deja scrisă în conștiința ta de când te-ai născut pe acest pământ. Noi cunoaștem binele și răul datorită căderii. Deci, nu este nevoie să reîmprospătăm aceste cunoștințe, deoarece sunt deja în noi și în toți oamenii. Din acest motiv există oameni morali care nici măcar nu au fost născuți din nou vreodată, care nu au auzit de cele zece porunci și nici nu au încercat să le țină vreodată, dar care trăiesc după cele mai înalte standarde morale și câteodată mult mai bine decât unii credincioși născuți din nou. Tot din acest motiv, oameni din religia ortodoxă sau catolică, care sunt în mare parte nenăscuți din nou, merg în mod regulat să-și mărturisească păcatele la preoți. Conștiința lucrează mereu în orice persoană, fie că ne place sau nu, și nu are nevoie de ajutorul nostru. Reînnoirea minții înseamnă să îți reînnoiești gândirea cu privire la noua ta identitate și natură, să meditezi și să te concentrezi asupra acestui lucru și să fii conștient(ă) de aceasta. Noua identitate nu este ceva evident și vizibil cu ochiul liber, ci este ceva ce tu trebuie să percepi cu ochii Duhului și să îți reîmprospătezi mintea cu ea în mod constant. Natura ta nouă este ceea ce tu nu trebuie să uiți și să o pui în practică. Atunci sufletul (mintea, voința, conștiința și emoțiile) și trupul tău vor fi transformate și se vor alinia imaginii lui Cristos, în care Duhul tău a fost renăscut deja.

În oglindă, tu nu vezi vechiul tău sine, păcătosul, sau faptele păcătoase. În schimb, Îl vezi pe Cristos, Care este slavă și glorie, care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, și acesta ești și tu în El. 2 Corinteni 3:17-18 este, de asemenea, un pasaj care vorbește tot despre oglindă și spune următoarele:

2 Corinteni 3:17–18 (NTR & BTF2015) 

17 Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.

18 Dar noi toți, cu fața descoperită, privind ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem transformați în același chip din glorie în glorie, chiar prin Duhul Domnului.

Modalitatea prin care ești transformat(ă) în același chip al Domnului este prin a privi și a medita la gloria Domnului, adică a-ți concentra atenția pe cine este Cristos în tine și pe cine ești tu în Cristos. Realizezi acest lucru prin citirea și meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu și prin ascultarea de predici și învățături biblice. Așa te uiți în legea perfectă a libertății și vezi cine ești și cine ai devenit: însăși gloria Domnului. Noua creație nu mai este lipsită de slava lui Dumnezeu, așa cum spune Romani 3:23. Aceasta este starea necredincioșilor. Noua creație în Cristos este plinătatea slavei lui Dumnezeu aici pe pământ (Ioan 1:16; Ioan 17:22).

De cele mai multe ori, credincioșii citesc Biblia dintr-o perspectivă a Vechiul Testament, în loc să o citească cu o mentalitate a Noului Testament. Aceștia citesc Noul Testament în lumina și prin lentilele Vechiul Testament, în loc să citească Vechiul Testament în lumina și prin lentilele Noului Testament. Harul și gloria care au venit după moartea și învierea lui Isus sunt punctul culminant al întregii Biblii. Toate celelalte sunt incluse în acest har ca și etape intermediare ale dezvăluirii planului final de har: alegerea unui om, Avraam, alegerea unei națiuni, Israel, darea Legii, și perioada profeților. Toate acelea au fost umbre ale lucrului real ce urma să vină. Dumnezeu a trebuit să anunțe nașterea lui Isus și ceea ce El urma să realizeze la cruce prin gura profeților Săi, pentru ca El să aibă autoritatea omului de a-L aduce pe Isus pe pământ. De aceea probabil au trebuit să treacă sute și mii de ani până când promisiunile despre sămânța lui Cristos date Evei și lui Avraam au venit în existență. În același timp, Dumnezeu a trebuit să fie foarte criptic în aceste prevestiri, în așa fel încât diavolul și prinții acestei lumi să nu înțeleagă planul Său secret de mântuire. Altfel, aceștia nu ar fi crucificat niciodată pe Domnul gloriei (1 Corinteni 2:8). Îți poți imagina acest lucru? Diavolul nu L-ar fi crucificat niciodată pe Isus dacă ar fi știut că prin moartea unui singur om, mai mulți fii de Dumnezeu ca El vor veni în ființă. Dumnezeu a trebuit să lucreze în Vechiul Testament în etape pentru a-Și revela planul Său în mod progresiv și cu atenție, dar harul este cel care unifică și dă sens tuturor acelor faze împreună. Din acest motiv, unele adevăruri care reprezentau o realitate prezentă în Vechiul Testament, nu pot deveni principii de interpretare ale întregii Biblii, și în mod special ale Noului Testament. E mai degrabă invers: Noul Testame

Procesul de reînnoire al minții

În Romani 12:1-2 ni se spune următorul lucru:

Romani 12:1–2 (NTR & BTF2015) 

1 De aceea vă îndemn, fraților, prin îndurările lui Dumnezeu, să prezentați trupurile voastre ca un sacrificiu viu, sfânt, și plăcut lui Dumnezeu. Aceasta este slujirea voastră acceptabilă.

2 Și nu vă conformați acestei lumi; ci fiți transformați prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi (confirma) care este voia lui Dumnezeu, cea bună și plăcută și desăvârșită.

Versetul 2 spune să nu ne conformăm acestei lumi. Cuvântul „conformat” înseamnă „a fi turnat într-o matriță”. Cu alte cuvinte, există și va exista mereu presiune din partea lumii, a diavolului, a necredincioșilor și a circumstanțelor pentru a te face să te conformezi lor. Nu poți trece prin viață fără a fi presat și topit într-un fel sau altul, dar tu poți alege în ce matriță să te încadrezi. Nu trebuie să ai amărăciune cum are lumea, și nici nu trebuie să experimentezi înfrângerea pe care ți-o oferă această lume. Nu te conforma și nu te lăsa turnat(ă) în matrița acestei lumi, ci fii transformat(ă). Cuvântul „transformat” în greacă este metamorphoo, de unde avem cuvântul „metamorfoză”, care înseamnă transformarea unui vierme dintr-un cocon într-un fluture. Dacă dorești acest fel de transformare în care ești schimbat(ă) în sfera ta fizică și emoțională, dintr-o persoană răutăcioasă și supărătoare într-una iubitoare și veselă, dintr-o persoană bolnavă într-una vindecată, dintr-o persoană învinsă în persoana victorioasă care Dumnezeu vrea să fii, atunci trebuie să îți reînnoiești mintea. Duhul tău este perfect după cum știm deja. Trupul merge din inerție cu valul și se alătură și el călătoriei. Dar ceea ce gândești cu mintea ta determină dacă experimentezi viața lui Dumnezeu sau moartea și înfrângerea în tărâmul natural. Reînnoirea minții tale schimbă toate acestea. Ea produce transformarea ta și acea transformare aprobă și confirmă voia bună, plăcută și perfectă a lui Dumnezeu in viața ta. Cum se întâmplă acest lucru? Voia bună, plăcută și perfectă a lui Dumnezeu pentru tine – revelată în Evanghelie – este ca tu să ai viață din abundență, pace, bucurie, sănătate, prosperitate și victorie asupra păcatului. Toate aceste lucruri, care reprezintă voia lui Dumnezeu pentru tine, sunt deja prezente în duhul tău născut din nou. În momentul în care începi să fii transformat(ă) în afară și atunci când ceea ce este înăuntrul tău devine vizibil în afară, tu demonstrezi lumii că ceea ce Dumnezeu a spus despre tine și că ceea ce Dumnezeu a pus în duhul tău este adevărat și real. Transformarea ta certifică și confirmă ceea ce Dumnezeu deja a realizat în tine.

Verbul ”a deosebi” sau ”a discerne” din Romani 12:2 vine de la cuvântul grecesc dokimazo, care înseamnă ”a aproba ceva sau pe cineva, a-ți da consimțământul, a examina sau testa ceva sau pe cineva și a dovedi că e de încredere, a determina, a certifica, sau a confirma” (Dicționarul teologic al Noului Testament, de Kittle and Friedrich Gerhard and Geoffrey William Bromiley). Exact același cuvânt grecesc este folosit și în 1 Corinteni 16:3, unde apostolul Pavel spune:

1 Corinteni 16:3 (BTF2015)

3 Și când voi veni, pe cei care îi veți aproba (sau îi veți considera vrednici) prin epistole, pe aceștia îi voi trimite să ducă darul vostru la Ierusalim.

Pavel spune că va trimite darurile corintenilor la Ierusalim prin oameni care au fost testați de biserica din Corint și confirmați ca fiind demni de încredere să ducă asemenea daruri. Acum, întorcându-ne la Romani 12:1-2, toate traducerile Bibliei în limba română (Cornilescu, NTR, BTF2015) au tradus cuvântul grecesc dokimazo cu verbele ”a deosebi, a discerne, sau a înțelege”. Traducerea literală Cornilescu a Bibliei din anul 1931 în limba română este singura care a folosit verbul ”a încerca, a testa”. Verbele ”a deosebi” sau ”a discerne” în limba română sunt definite ca și ”a distinge, a detecta, a percepe, a înțelege, sau a realiza”, creând următoarea conotație în mintea ta atunci când citești Romani 12:2: ”că prin reînnoirea minții tale cu legile morale ale lui Dumnezeu din Biblie în mod regulat, vei învăța să deosebești binele și răul sau ceea ce îi place și nu îi place lui Dumnezeu, care reprezintă de fapt voia bună, plăcută, și perfectă a lui Dumnezeu”. Este oare această interpretare corectă? După cum am învățat deja, mintea noastră nu are nevoie de împrospătări suplimentare ale legilor morale ale lui Dumnezeu (adică cele zece porunci în mare), pentru că conștiința noastră știe deja binele și răul foarte bine și ni le aduce aminte în mod regulat, fie că ne place sau nu. De asemenea, după cum voi explica mai în detaliu puțin mai târziu, reînnoirea minții nu constă în a ne uita în mod continuu în Legea lui Moise pentru a ne vedea defectele și păcatele și apoi a încerca să ne îmbunătățim pe noi înșine din punct de vedere moral. De aceea, traducerea cuvântului grecesc dokimazo ca și ”a confirma sau a certifica” din traducerile mai literale ale Bibliei în limba engleză (KJV, NKJV, NASB, LEB) este mult mai precisă, pentru că ilustrează în mod corect procesul de reînnoire al minții ca fiind asimilarea unei noi identități, și nu doar o perfecționare morală a vechii persoane. Prin transformarea care rezultă din înlocuirea identității tale cu cea a lui Cristos, tu poți confirma voia lui Dumnezeu, care nu e doar moralitate, ci neprihănire, viață și putere în toate aspectele vieții tale.

Cum îți reînnoiești mintea? Prin Cuvântul lui Dumnezeu care îți spune ce este adevărat din punct de vedere spiritual și îți oferă o nouă gândire. Apoi tu trebuie să te conformezi cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu are de spus cu privire la tine. 

Faptele Apostolilor 20:32 (BTF2015) 

32 Și acum fraților, vă încredințez lui Dumnezeu și Cuvântului harului Său, care este în stare să vă edifice și să vă dea o moștenire printre toți cei sfințiți. 

Apostolul Pavel spune căci Cuvântul harului Său este capabil să te edifice și să îți dea o moștenire; te ajută să intri în posesia acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul harului Său este manualul de instrucțiuni pentru noua creație. Noul Testament conține majoritatea acestor instrucțiuni și principii referitoare la noua creație și la neprihănirea lui Dumnezeu, însă Vechiul Testament conține și el asemenea instrucțiuni, deoarece Legea și profeții au salutat de departe harul care urma să vină la noi. Permite-mi să mai împărtășesc și alte câteva Scripturi care vor aduce și mai multă claritate asupra a ceea ce s-a întâmplat în tine. Acestea vor ilustra adevărurile despre schimbarea care a avut loc în duhul tău. În Efeseni 4:17 scrie:

Ephesians 4:17 (BTF2015) 

17 De aceea spun aceasta și aduc mărturie în Domnul, ca voi de acum înainte să nu umblați cum umblă celelalte neamuri,  în deșertăciunea minții lor.

Cuvântul „neamuri” aici se referă la cei care nu sunt evrei. În acel context, Pavel se referea la oameni care nu erau în legământ cu Dumnezeu. Modul în care poate ar exprima el același lucru astăzi ar fi cam așa: „Nu umblați ca niște persoane rătăcite și ca niște persoane care nu au o relație cu Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, nu îți lăsa pur și simplu mintea să fie controlată și dominată de lucrurile fizice carnale. Dacă nu începi să gândești spiritual și să ai o minte spirituală în loc de o minte carnală, atunci vei opri curgerea vieții lui Dumnezeu prin tine. Un pasaj care reflectă bine acest lucru este Romani 8:6 unde spune:

Romani 8:6 (BTF2015) 

6 Fiindcă a gândi carnal este moarte; dar a gândi spiritual este viață și pace. 

Gândirea carnală nu înseamnă neapărat o gândire păcătoasă. Desigur, este adevărat că tot păcatul este carnal, dar nu toată carnalitatea este păcat. Cuvântul „carnal” înseamnă literalmente „tot ce percepi prin cele cinci simțuri”. Cu alte cuvinte, nu îți lăsa mintea să fie dominată doar de ceea ce poți vedea, gusta, auzi, mirosi și simți. Tu poți percepe și realități care sunt dincolo de simțuri, pe măsură ce sufletul tău crede Cuvântul lui Dumnezeu. La nivel natural, tu deja poți crede lucruri pe care nu le vezi cu ochiul liber. De exemplu, am ajuns să ne dăm seama că există germeni invisibili peste tot în jurul nostru, care pot fi văzuți doar la microscop. Din această cauză, ne spălăm pe mâini chiar dacă nu vedem cu ochiul liber acei germeni microscopici. De asemenea, avem curentul electric, unde radio, semnale de televiziune, rețele wireless de internet și tranzacții bancare peste tot în jurul nostru chiar acum, fie că ne aflăm în mașină sau acasă. Nu vedem toate acestea cu ochiul liber, dar le vedem efectele în viețile noastre de zi cu zi și beneficiem de pe urma lor. Am ajuns să realizăm că există lucruri pe care nu le putem vedea, gusta, auzi, mirosi sau simți, dar ele sunt la fel de reale. Și aici vorbim doar de dimensiunea fizică și naturală, însă dacă trecem la tărâmul spiritual, există o întreagă lume spirituală reală în jurul nostru. În Efeseni, Biblia numește această lume spirituală locurile cerești. Mai mult decât atât, există și anumite realități spirituale în tine, în duhul tău născut din nou. Mă refer aici la acea parte spirituală a ta pe care nu o poți percepe prin simțurile tale, dar o poți crede pe măsură ce o descoperi în Cuvântul lui Dumnezeu. Începe să îți folosești min